Plantele medicinale au fost descoperite și utilizate în practicile medicinii tradiționale încă din timpuri preistorice. Acestea sintetizează sute de compuși chimici pentru diferite funcții, inclusiv pentru apărarea împotriva insectelor, ciupercilor, bolilor.  

Cele mai vechi înregistrări istorice ale ierburilor se regăsesc în civilizația sumeriană, unde sute de plante medicinale, inclusiv opiu, sunt listate pe tablete de lut. Papirusul Ebers din Egiptul antic, cca. 1550 î.Hr., descrie peste 850 de medicamente din plante. Medicul grec Dioscorides, care a lucrat în armata romană, a documentat peste 1000 de rețete pentru medicamente folosind peste 600 de plante medicinale în „De materia medica”, cca. 60 d.Hr.; acest lucru a pus bazele medicinii naturiste, veche ​​de aproximativ 1500 de ani. Cercetarea medicamentelor folosește etnobotanica pentru a căuta substanțe farmacologice active în natură și a descoperit în acest fel sute de compuși utili. Acestea includ medicamentele comune aspirină, digoxină, chinină și opiu. Compușii găsiți în plante sunt de mai multe tipuri, dar cei mai mulți sunt în patru clase biochimice majore: alcaloizi, glicozide, polifenoli și terpene.

Medicina tradițională românească are o istorie extrem de veche. Cunoștințele dacice despre proprietățile curative ale plantelor medicinale au fost documentate de Herodot, Hipocrate, Galen și Dioscoride. Trebuie subliniat faptul că tehnologic chimică modernă a confirmat proprietățile terapeutice ale plantelor medicinale utilizate de daci. Mai interesant este că dacii au folosit multe dintre aceste plante pentru diferite feluri de mâncare. Practic, pentru daci, mâncarea era medicament. Cercetări recente asupra unor plante medicinale românești au evidențiat importanța lor farmaceutică. Se știe că, în prezent, importanța și dinamica cercetărilor asupra plantelor medicinale este în creștere continuă. Motivul principal este nu numai eficiența ridicată a metaboliților secundari în caz de boli grave (cancer, infecții virale, malarie etc.), ci și minimizarea efectelor secundare ale medicamentelor sintetice. 

În flora României există aproximativ 4000 de specii de plante, dintre care peste 20% sunt plante medicinale. Cercetările științifice au confirmat proprietățile terapeutice a aproape 50% din plantele medicinale românești și aproximativ 25% plante sunt deja utilizate pentru a obține produse botanice la scară largă.

Între poporul român și medicina tradițională, a existat întotdeauna o legătură foarte profundă. Practic, prin întreaga evoluție a românilor, ierburile vindecătoare au jucat un rol important. Civilizația daco-getică era considerată societatea cea mai evoluată la acea vreme din Europa. Cunoașterea vastă a dacilor despre plantele vindecătoare a fost atestată de mai multe personalități din acele vremuri (Herodot, Discorides, Tucidide, Pseudo-Apuleius, Ovidiu, Virgil etc.). Potrivit dacilor, corpul uman reprezintă un sistem energetic complex care menține corpul fizic.

Includerea diferitelor plante medicinale vindecătoare în dieta dacilor relevă din nou cunoștințele profunde asupra principiilor active ale plantelor. Unele dintre cele mai utilizate plante medicinale vindecătoare în bucătăria dacică și ulterior românească sunt: nalba mare (Althaea officinalis), urzica (Urtica dioica L.), păpădie (Taraxacum officinalis), părăluțe (Bellis perennis), busuioc de câmp (Prunella vulgaris), cimbru (Thymus vulgaris L.), limba mielului (Boranga officinalis), brânca-ursului (Heracleum sphondylium) și iarbă grasă (Portulaca oleracea).

Compușii naturali sunt esențiali pentru existența umanității. Această afirmație a fost demonstrată de cele mai moderne cercetări care evidențiază încă o dată proprietățile curative particulare ale plantelor medicinale cunoscute și apreciate încă din cele mai vechi timpuri.